Crearea vinului din struguri reprezintă cea mai radicală transformare din ciclul nostru anual. Rezultatul final este atât de diferit de materia primă inițială, încât nu am putea ghici niciodată că lichidul complex și plăcut pe care îl sorbim a fost odată un ciorchine acru de struguri. Scopul nostru, al cultivării interioare este la fel de radical: nu doar o schimbare ușoară sau o modificare minoră a caracterului nostru, nici măcar eliminarea cu succes a unui obicei sau a altuia, ci o transformare fundamentală a celui pe care îl numim „Eu”. Acest lucru necesită multe condiții, unele interne, altele externe, iar cel mai valoros agent extern care poate facilita această transformare este suferința.

Prin natura sa, Esența noastră nu poate tolera suferința. Ca și copii în Esență, plângem și țipăm la cea mai mică dezamăgire. Dacă ni se refuză ceea ce dorim, dacă satisfacerea foamei noastre este puţin întârziată sau la perspectiva celui mai mic disconfort, ne exprimăm imediat și fără reținere tristețea. Încă nu am dobândit înțelegerea că viața nu poate satisface toate nevoile și dorințele noastre, mai ales în momentul în care le dorim. Confruntarea cu cerințele și așteptările vieții ne va învăța mai devreme sau mai târziu acest lucru, dar Personalitatea pe care o vom forma în urma acestei confruntări pare doar să ne pună într-o poziție mai bună pentru a face față suferinței. Încă ne exprimăm fiecare dezamăgire, doar că acum o facem într-un mod mai sofisticat și mai acceptabil din punct de vedere social. Ne manifestăm neplăcerea prin exprimarea emoțiilor negative.

Emoțiile negative cuprind întreaga gamă de furie, iritare, frustrare, gelozie, teamă, îngrijorare, autoînvinovățire, melancolie și altele asemenea. Provocarea identificării menționată în septembrie se exprimă cel mai puternic în manifestarea tentantă a acestor sentimente. Cu alte cuvinte, ele vin cu cel mai puternic sentiment de „Eu”. Par autentice și exprimarea lor pare justificată, deoarece par să apară ca un răspuns natural la suferința care ne este provocată. Sunt insultat de cineva, așa că mă simt îndreptățit să-mi exprim furia sau durerea. Speram la ceva care nu s-a întâmplat, așa că mă simt îndreptățit să-mi exprim dezamăgirea. Am făcut un efort pentru cineva fără să fiu mulțumit, așa că mă simt îndreptățit să protestez împotriva acestei nedreptăți. Deși aceste exemple pot fi reale, o observație atentă va revela că ele reprezintă doar o fracțiune din stimulii care determină exprimarea negativității noastre. Majoritatea covârșitoare a emoțiilor noastre negative nu reprezintă de fapt reacții la vreo pierdere sau nenorocire reală din exterior; ele sunt stimulate de imaginația noastră: un sentiment cronic de inadecvare, teama de catastrofe imaginare, plictiseala provocată de îndeplinirea unor sarcini inutile, neîncrederea că eforturile noastre vor da roade, îngrijorarea față de evenimentele mondiale etc. Până când aceste nenorociri se întâmplă cu adevărat, mintea noastră ne torturează cu iluzia că ele s-au întâmplat deja, stimulând exprimarea negativității. În consecință, trăim într-o stare aproape permanentă de negativitate, indiferent dacă aceasta este declanșată de o iluzie sau de un stimul legitim.

Faptul că starea noastră internă tinde să fie negativă nu are sens, cu excepția cazului în care aceasta servește unui scop ulterior. În realitate, indulgența nejustificată față de emoțiile negative urmează același model de risipă fără diferențiere discutat în martie și este, de departe, cea mai mare scurgere a noastră. Până când nu îi blocăm exprimarea, nu putem accesa registrele superioare ale funcției noastre emoționale. Prin urmare, luna octombrie ne invită să observăm emoțiile negative obișnuite specifice nouă și să ne desprindem de identificarea cu ele. Aici, trecerea de la teorie la practică se va dovedi surprinzător de dificilă. Furia și plânsetele izbucnesc atât de repede, visarea și autocompătimirea se manifestă atât de subtil, încât, până când ne dăm seama că acestea ne absorb cea mai bună energie, o mare parte din ea s-a risipit deja. Pentru a avea o șansă de a nu le exprima pe moment, trebuie să ne surprindem negativitatea în timp real, iar cel mai bun mod de a face acest lucru este să o provocăm în mod voluntar.

Puneți-vă într-o situație care stimulează în mod sigur negativitatea. Sunați o persoană care vă enervează în mod regulat, angajați o conversație cu un coleg pe care îl evitați de obicei sau discutați cu vânzătorul din magazin care pare neprietenos și care nu merită atenția dvs. Scopul este de a provoca o interacțiune pe care o realizați în mod obișnuit prin identificare și de a o reproduce în mod conștient. Plasarea voluntară într-o astfel de situație, îți schimbă relația cu fricțiunea rezultată. Nu mai ești o victimă, ci îți asumi în mod activ responsabilitatea pentru rolul tău în interacțiune, ceea ce anulează justificarea din spatele neplăcerii tale, permițându-ți să rezisti mai ușor la exprimarea acesteia.

Practicarea corectă a acestui efort creează un mediu intern remarcabil de energic. Peisajul nostru interior este împărțit în două: partea reactivă și partea care observă. Este un echilibru delicat, iar practicantul neexperimentat va cădea fără îndoială într-una dintre cele două părți ale acestei frânghii: pe de o parte, conștientizarea faptului că ne-am pus de bunăvoie într-o situație incomodă, iar pe de altă parte, obsesia aspectului auto-chinuitor al acestui efort. Pe tot parcursul procesului, trebuie să ținem minte că suferința voluntară este doar un mijloc de a crea această separare puternică. Ea dovedește că negativitatea noastră este o risipă continuă de energie care se agață de orice scuză externă. Confirmă modul în care această energie, redirecționată, poate transforma sentimentul de „Eu” din emoțiile obișnuite pe care le experimentăm în ceva cu totul diferit. Tot ce avem nevoie este un moment de transformare reușită pentru a verifica potențialul profund al neexprimării negativității. Niciun alt efort interior nu poate contura atât de clar observatorul nostru ca fiind distinct de ceea ce observăm, realul din noi ca fiind distinct de artificial.

Întoarcerea la Esență, așa cum descoperim, nu este o chestiune de căutare a păcii interioare. Aceasta este una dintre cele mai mari scăpări ale spiritualității contemporane. Ea depinde de capacitatea noastră de a reține presiunea fără a o lăsa să se scurgă prin orificiile obișnuite ale negativității. Mediul interior rezultat generează emoții de un ordin complet diferit de cele cu care suntem obișnuiți, un rezultat care nu poate apărea întâmplător, din același motiv pentru care strugurii nu se pot transforma întâmplător în vin. Ne-exprimarea negativității dezarmează Personalitatea și forțează Esența să crească. Ne întoarcem, nu la copilul care plângea și țipa, ci la o ființă cu totul nouă, plină de un potențial imens. Lasă-o să crească suficient – lasă efortul de transformare să persiste suficient de mult – și Esența își va recâștiga locul cuvenit în peisajul nostru interior: statutul de Maestru.