Asaf Braverman

Acum 20 de ani, am început să explorez modalități de a aduce metodele antice de dezvoltare personală în era modernă. Grupurile care încă foloseau aceste metode evitau cu desăvârșire internetul. În mintea lor, tehnologia modernă era incompatibilă cu învățăturile antice. Acestea fuseseră create înainte de era digitală și respingeau categoric potențialul conexiunii online. Mi s-a părut o omisiune crucială. Oamenii interacționau din ce în ce mai mult online și mă întrebam de ce nu ar fi posibil să se creeze o punte între metodele antice și modalitățile moderne de învățare.

Obstacolele nu erau doar tehnologice, ci în esență umane: cum putea o școală online să favorizeze intimitatea necesară pentru munca interioară? Cum putea crea presiunea creativă necesară? Dezavantajul internetului era evident: vacarmul de voci amenința să înece schimburile semnificative, deoarece se transforma rapid în certuri, bârfe și calomnii. Cu toate acestea, alături de aceste dezavantaje, existau și avantaje fără precedent. Acum era posibil să ajungi la căutători din întreaga lume, cum nu se mai întâmplase niciodată. Mai mult, predarea online se potrivea literalmente ca o mănușă oamenilor; aceștia puteau practica metodele în mijlocul vieții de zi cu zi, în loc să se separe de ea, folosind provocările cotidiene – la locul de muncă, acasă, în relații – ca niște catalizatori ai creșterii. Această integrare a practicii în viața modernă evita capcana veche de secole a utilizării greșite a spiritualității drept mijloc de evadare. Am găsit această posibilitate profund convingătoare.

A urmat un parcurs de două decenii de încercări și greșeli, care a dus în cele din urmă la nașterea acestei școli. Dar pentru a înțelege cum s-a desfășurat totul, trebuie să începem cu ceea ce m-a determinat să pornesc în propria mea călătorie.

La începutul vieții, am fost copleșit de o lipsă de scop paralizantă. Perspectiva care se întindea în fața mea – să fiu ștampilat cu o diplomă, modelat de cerințele carierei și împachetat într-o viață de familie – părea ca și cum aș intra într-o fabrică uriașă unde oamenii erau transformați în produse acceptabile din punct de vedere social, doar pentru a fi aruncați la final. Dar cine eram eu? Unde eram? Și de ce eram acolo? Cei mai în vârstă decât mine respingeau întrebările mele ca fiind lipsite de importanță, deși eu puteam vedea dincolo de indiferența lor exersată. Ei erau doar mai avansați decât mine pe linia de asamblare, cu marginile netezite și întrebările deja tocite. Am hotărât să găsesc un sens mai profund al vieții sau să mor căutându-l.

Primele mele încercări au fost zadarnice. Era înainte de apariția internetului, când cunoașterea era limitată de pereții librăriilor și ai bibliotecilor. Psihologia occidentală oferea cadre teoretice dense, care păreau deconectate de criza mea existențială. Spiritualitatea orientală și literatura de auto-ajutorare se situau la polul opus, prezentând soluții superficiale care păreau să mascheze mai degrabă decât să abordeze întrebările fundamentale. Au existat câteva excepții care m-au inspirat fără a-mi da instrucțiuni. Ele nu au contribuit însă prea mult la deschiderea unei căi de urmat.

A trebuit să-mi lărgesc căutarea. A trebuit să ies din lumea cărților și să întâlnesc căutători care gândesc la fel, sau cel puțin oameni care să mă îndrume către ei. Am început să frecventez diferite grupuri de discuții și, treptat, am observat că acestea cădeau în tipare familiare. Unele creau medii de optimism forțat, în care punerea sub semnul întrebării era considerată negativitate care trebuia depășită. Oferau refugiu emoțional într-o fericire comunitară, tratând îndoielile mele ca iluzii ale minții, mai degrabă decât căi de acces către înțelegere. Altele se înfășurau în discursuri filozofice, construind cadre mentale elaborate care nu aveau niciodată legătură cu viața de zi cu zi. Iar altele prescriau regimuri fizice riguroase – dietă, yoga, meditație – ca și cum enigma existenței ar fi gravitat în jurul unui corp sănătos. Mi-au îmbunătățit starea fizică, fără a-mi răspunde la întrebări.

Tocmai când eram pe punctul de a mă preda cinismului amar, am întâlnit un grup care părea diferit. Nu se încadra în niciuna dintre categoriile pe care ajunsesem să consider suspecte. Nu era mare – poate vreo douăzeci de persoane – dar era foarte divers. Practicau ceea ce numeau A patra calea, nu o tradiție în sine, ci mai degrabă o sinteză a mai multor tradiții. Ei susțineau că originile sale erau străvechi, vorbind despre legături ascunse între învățăturile din trecut, deși rămâneau vagi cu privire la natura acestor legături. Acest lucru m-a intrigat. Oare vechile epoci cunoșteau răspunsurile la întrebările mele arzătoare? Și dacă da, de ce aceste răspunsuri nu mi-au fost disponibile la începutul căutării mele?

Întotdeauna am nutrit gândul romantic că enigmele omenirii erau cunoscute și înțelese de strămoșii noștri. Pe de o parte, noi, oamenii moderni, presupunem că ne aflăm în vârful istoriei. Cartografiem galaxii, vindecăm boli care au decimat strămoșii noștri și conectăm continente în câteva secunde – cu siguranță trebuie să înțelegem mai multe despre existență decât cei care au trăit înaintea noastră. Dar atunci cum se explică realizările răspîndite de-a lungul istoriei? Perfecțiunea arhitecturală a Templului Saqqara, ridicat la începutul dinastiei egiptene, fără precedent clar. Minunea inginerească Angkor Wat, construită de o civilizație agricolă în Cambodgia secolului al XII-lea. Profunzimea psihologică a personajelor lui Shakespeare, create cu pana de cerneală în camere luminate de lumânări. Nuanțele emoționale surprinse în autoportretele lui Rembrandt, în sculpturile budiste chinezești sau în picturile iconografice rusești, care par să respire viață de-a lungul secolelor. Acestea nu erau simple realizări tehnice, ci expresii ale unei înțelegeri profunde. Poate că dezvoltarea umană nu a fost pur și simplu liniară, ci a fost ciclică – vârfuri și văi ale înțelepciunii care se ridică și coboară de-a lungul timpului. Dacă este așa, ar putea ele să conțină perspective asupra scopului și potențialului uman pe care progresul nostru tehnologic le-a ascuns mai degrabă decât le-a luminat?

Am aflat treptat că grupul căruia mă alăturasem era o filială locală a unei școli internaționale Școala celei de A patra cale numită Fellowship of Friends, cu alte subgrupuri în diferite orașe din întreaga lume. La momentul aderării mele, organizația funcționa de 25 de ani și acumulase în urma sa resturile unui cult și ale unui scandal. Fondatorul, Robert Burton, era controversat. Când l-am întâlnit în cele din urmă, în anul 2000, am înțeles motivele controversei, dar am recunoscut și o metodă în nebunia lui. Erau prea mulți practicanți sinceri în urma lui pentru a respinge categoric școala sa. Simțind o oportunitate și considerând că nu aveam nimic de pierdut, m-am pus în slujba lui și am devenit în cele din urmă mâna lui dreaptă, ocupându-mă de probleme care mergeau de la predare la relații umane și de la logistică la finanțe. Adesea îndeplineam rolul delicat de intermediar între el și elevii săi. Acest lucru m-a adus în contact strâns cu aproape toți practicanții școlii sale și m-a expus la dificultățile, provocările și succesele lor.

Acești practicanți sfidează clasificările superficiale. Ei provin din medii extrem de diferite – artiști și contabili, profesori și tehnicieni, medici și designeri – dar împărtășesc o dedicație neobișnuită pentru dezvoltarea interioară. În timp ce majoritatea oamenilor își organizează viața în jurul avansării în carieră, a etapelor importante din relații sau a acumulării de bunuri materiale, acești indivizi și-au reorientat prioritățile în jurul cunoașterii de sine. Scopul lor principal este să se cunoască pe sine și să fie ei înșiși. Nu este vorba doar de curiozitate intelectuală sau de un hobby spiritual, ci de un angajament fundamental care le influențează alegerile zilnice. Rezultatele sunt evidente în comportamentul lor – o anumită stabilitate, capacitatea de a rămâne imparțiali față de ei înșiși chiar și în situații dificile și o lipsă reconfortantă a nevrozelor tipice care domină majoritatea interacțiunilor sociale. Prin acest angajament comun, ei formează legături de o profunzime neobișnuită. Prietenia lor se bazează pe faptul că sunt martori ai luptelor și transformărilor reciproce. Aceste legături au o intimitate și o autenticitate rar întâlnite în altă parte, transcendând camaraderia superficială care trece drept prietenie în cercurile sociale convenționale. De obicei, se trece cu vederea importanța acestor practicanți (eu cu siguranță am făcut-o). Fie te îndrăgostești de profesor, fie de învățătură, dar rareori recunoști meritele practicanților, deși aceștia joacă adesea un rol la fel de important în munca ta ca profesorul și cunoștințele în sine – dacă nu chiar mai important.

Colaborarea mea cu Burton a atins apogeul în 2004, moment în care poziția mea a devenit foarte specifică. Frecvența evenimentelor sale de predare a crescut și mi s-a încredințat sarcina de a le da conținut și structură. Predarea necesită repetiție, iar repetiția este întotdeauna amenințată de dogmă. Cum puteam repeta lecțiile fără a le permite să-și piardă vitalitatea? Am abordat această provocare extinzând sursele noastre dincolo de A Patra Cale, către tradițiile istorice ale lumii. Învățam și predam simultan, iar acest lucru a infuzat prezentarea noastră cu emoția descoperirii. M-a obligat să dezgolesc rădăcinile ascunse pe care A Patra Cale pretindea că le are, dar pe care nu le-a expus niciodată în mod explicit. Am lucrat intens în această perioadă, uneori organizând trei evenimente de predare pe zi. Volumul de cunoștințe pe care trebuia să-l parcurg era vast.

Scopul meu în acești ani era clar: să mă pun în slujba unei cauze superioare. Cerințele creative ale rolului meu ofereau condițiile perfecte pentru această provocare. Scopul lui Burton era însă mai greu de evaluat. Uneori lucram în perfectă sincronie, alteori te îndoiai că el însuși știa încotro se îndrepta. Și aici am învățat o altă lecție neașteptată, care nu apare în nicio carte și care nu poate fi învățată în niciun alt mod: scopul profesorului este secundar dacă elevul are claritate în privința scopului său. Acest lucru nu poate fi subestimat. Mulți au venit și au fost folosiți și abuzați pentru că au uitat de ce au venit, asta dacă au știut vreodată. Importanța scopului în munca interioară – necesitatea de a-l păstra mereu și pretutindeni în perspectivă – a stat în cele din urmă la baza metodologiei mele de predare, ca principiu fundamental indispensabil.

Legătura noastră s-a încheiat brusc. În 2007, Fellowship of Friends a fost supusă unei anchete din partea departamentului de imigrări al SUA, iar străinii aflați în situația mea au fost obligați să părăsească imediat țara. După șapte ani de dedicare totală, renunțând la viața mea anterioară, am fost exilat peste noapte, departe de prietenii, angajamentele și bunurile mele. A fost multă panică și multe greșeli, iar cei trimiși departe s-au simțit trădați – Fellowship salvându-și reputația pe seama noastră. În ceea ce mă priveste, alături de sentimentele negative, era și o atmosferă suspicioasă în jurul acestei întorsături neașteptate a evenimentelor, ca și cum ar fi fost atât de bizar încât trebuia să aibă un sens. În adâncul sufletului, știam că anii mei de ucenicie se terminaseră.

Zvonurile despre exilul meu s-au răspândit și membri din întreaga lume m-au invitat să le țin companie în această perioadă dificilă. Pentru o vreme, am călătorit fără o destinație precisă. Eliberat de obligațiile din trecut, am avut timp suficient să vizitez Templul Saqqara din Egipt, Angkor Wat din Cambodgia sau Taj Mahal din Agra. Și pe măsură ce această perioadă de incertitudine se transforma din zile în săptămâni și din săptămâni în luni, am ajuns să descopăr marile monumente istorice ale lumii pe care le studiasem atât de amănunțit în trecut.

Experiența mea legată de aceste monumente a fost fără îndoială influențată de presiunea psihologică a exilului, de lupta cu trădarea și nedreptatea și de vastitatea și caracterul intimidant al necunoscutului care se întindea în fața mea. Și totuși, tocmai această presiune mi-a permis să văd cu o claritate fără precedent. Firul exilului străbate întreaga istorie a omenirii. Puteam să-l văd pe Adam exilat din Paradis, pe Odiseu exilat din Itaca sau pe Rama exilat din Ayodhya, la nivelul ochilor mei. Timpul și distanța nu au contat; acele figuri mitice din generațiile trecute erau alături de mine. Cu cât le observam mai mult într-un vitraliu, într-un relief al unui stâlp de templu sau într-un mozaic dintr-o ruină arheologică, cu atât le vedeam mai bine din perspectiva lor și le înțelegeam povestea. Ceva semnificativ se petrecea prin această sincronicitate fatidică, iar caracterul ei propice mi-a ușurat povara.

Am petrecut următorii doi ani cercetând muzeele și monumentele lumii și am găsit peste tot același înțeles neortodox: Egiptul, Grecia, Hinduismul, Budismul, Iudaismul, Creștinismul, Islamul și America Centrală – toate predau o lecție esențial aceeași, redată diferit prin vălul interpretării religioase eronate. Într-adevăr, cele mai profunde întrebări ale vieții au primit răspunsuri în epocile trecute, și răspunsuri bune. De ce nimeni nu lua în considerare aceste adevăruri, ascunse la vedere? Trebuiau să existe și alții care să fie la fel de impresionați de ele ca mine. Așadar, odată cu explorarea mea, a crescut și simțul responsabilității de a înregistra și prezenta metodic descoperirile mele.

Fundamentele necunoscute ale Celei de-a Patra Căi erau dezvăluite, o dezvăluire posibilă datorită confluenței ciudate a circumstanțelor care mă prinseseră în capcană. Dar cum puteau fi ele redate într-o formă contemporană? Nu aveam la dispoziție nicio bază structurală, nicio instituție, nicio locație, niciun grup de adepți – doar convingerea că aceste adevăruri erau relevante pentru căutătorii contemporani.

Internetul era calea evidentă de urmat. Dar era nevoie de un cadru clar pentru a naviga printre provocările sale inerente. Știam că o predare online ar trebui să unească practicanții pe o traiectorie comună și să le ofere flexibilitatea necesară pentru a-și aborda luptele individuale. Altfel, am fi cedat cacofoniei de perspective ale internetului, care atât de des reduce schimbul semnificativ la certuri și interpretări eronate. Inspirându-mă din metafora agricolă încorporată în înțelepciunea străveche, am organizat conceptele centrale în douăsprezece munci lunare, creând un ciclu anual de sarcini simbolice de cultivare. Așa cum un fermier se ocupă zilnic de recolta sa în ritmul mai larg al anotimpurilor, la fel și un practicant lucrează zilnic asupra sa în cadrul acestui cadru anual. Și noi experimentăm sezonalitatea și fluctuațiile stărilor noastre interioare; și noi suntem la mila forțelor naturale care ne depășesc controlul; dar și noi dobândim experiență pe măsură ce parcurgem un an după altul de muncă interioară. Acest format ar putea menține pe toată lumea aliniată, permițând în același timp o aplicare personalizată. În curând, o sută de persoane s-au angajat să practice în mod regulat această învățătură ciclică. Acesta a fost începutul școlii mele.

Practicanții au testat aceste metode în viața lor de zi cu zi, raportând succesele, eșecurile și perspectivele lor. Totul trebuia să treacă prin testul verificării practice. Unele exerciții s-au dovedit prea atrofiate și au fost abandonate; altele au dat rezultate consistente și au fost perfecționate. Lună după lună, an după an, această experimentare în colaborare s-a cristalizat într-o învățătură distinctă care aborda aspectele cruciale ale dezvoltării interioare. Curriculumul care a rezultat nu era doar o colecție de înțelepciune străveche, ci o metodă vie, forjată în creuzetul practicii contemporane o Vechea Metodă Nouă.

O metodă de predare înrădăcinată în ritmurile agriculturii tânjea să atingă din nou pământul – nu doar metaforic, ci literalmente. După un deceniu de activitate online, practicanții au început să se mute împreună pentru a înființa comunități fizice. Aceste avanposturi servesc drept laboratoare în care principiile agriculturii interioare se întâlnesc cu cultivarea exterioară, unde conceptele psihologice abstracte capătă formă tangibilă în sol și structură. Aici ne aflăm în momentul redactării acestui articol – la pragul dintre ceea ce a fost stabilit și ceea ce devine acum posibil. Impulsul este palpabil; ceea ce a început ca un experiment digital evoluează către ceva cu rădăcini mai adânci și o acoperire mai largă. Vedem primele semne ale unei renașteri a înțelepciunii antice adaptate nevoilor contemporane: comunități în care munca interioară și cea exterioară se unesc, în care provocările zilnice devin oportunități de transformare, în care indivizii se susțin reciproc în creștere prin scopuri comune. Semințele plantate acum un deceniu în solul digital caută acum un teren fertil în care să înflorească pe deplin. Deși este prea devreme pentru a prezice forma exactă a ceea ce va apărea, energia potențială acumulată de-a lungul anilor de practică dedicată se manifestă acum în moduri care onorează atât tradiția, cât și inovația.

Asaf Braverman
2025, San Miguel de Allende