Cum pot oameni atât de diferiți să nu aibă nimic în comun, în afară de o dorință irezistibilă de a se cultiva pe ei înșiși? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să stabilim cum este structurată psihologia noastră.

Ființa umană este alcătuită din trei părți distincte, fiecare fiind un corp în sine. Fiecare dintre noi are un corp fizic, o esență care animă acel corp și o personalitate. Când ne naștem, aceste trei corpuri independente se unesc și rămân împreună pe tot parcursul vieții noastre; ele se separă în momentul morții noastre. Deși sunt forțate să coabiteze, fiecare rămâne distinct, cu propriile impulsuri, nevoi și dorințe. Fiecare este sensibil la stimuli diferiți și este supus unor constrângeri diferite. Atâta timp cât trăim viața fără a înțelege că psihologia umană este psihologia grupului, ne adresăm întotdeauna nevoilor unui corp în detrimentul celorlalte două. În acest fel, ne asemănăm unui fermier ce are semințe minunate, dar un sol arid, și deci este incapabil să facă pâine. Pentru a înțelege cine suntem, trebuie să înțelegem caracteristicile corpului nostru fizic, esenței și personalității noastre.

La prima vedere, caracteristicile corpului fizic par evidente: o persoană este înaltă, alta este scundă; una este rapidă, alta este lentă; una are pielea mai închisă, alta mai deschisă. Dar, alături de aceste trăsături evidente, avem multe diferențe mai subtile, înrădăcinate în corpul fizic, care ne influențează psihologia. Trebuie să le studiem în detaliu.

Esența este forța vitală care animă corpul nostru fizic. Conform acestei învățături, această forță este mai mult decât energia vitală; ea conține semințele tendințelor și talentelor care ne fac unici. O persoană este atrasă de natură, în timp ce alta excelează în limbi străine, iar a treia este deosebit de sensibilă la oameni. Acestea și multe alte diferențe înnăscute sunt trăsături ale esenței.

Personalitatea începe să se formeze la scurt timp după naștere, ca răspuns la cerințele vieții. Esența nu se poate conforma în mod natural așteptărilor celor din jur sau culturii și epocii în care ne-am născut, așa că suntem obligați să ne adaptăm și să acoperim esența cu personalitatea, ca un strat protector. Acest strat devine mai dens pe măsură ce ne conformăm așteptărilor și ne integrăm în societate, în principal prin imitație și educație. Această adaptare este indispensabilă și benefică pentru buna noastră funcționare în lume, dar numai atâta timp cât este menținută în echilibru cu corpul fizic și esența.

Un astfel de echilibru nu se produce însă niciodată în mod natural. Corpul, esența și personalitatea nu se dezvoltă niciodată în armonie. Una dintre ele crește întotdeauna în detrimentul celorlalte două. Cel mai adesea, personalitatea crește dincolo de utilitatea sa inițială de strat protector și capătă o viață proprie, devenind atât de groasă încât oprește dezvoltarea esenței. Corpul nostru continuă să îmbătrânească, personalitatea noastră continuă să proiecteze maturitate, dar esența noastră rămâne infantilă. Ca rezultat, părem adulți, dar în interior rămânem timizi și nesiguri. În multe cazuri, esența este sufocată atât de mult timp încât intră într-un fel de comă și nu mai joacă un rol activ în viața noastră. În alte cazuri, deși subjugată, suferința ei strigă prin stratul gros al personalității ca un slab strigăt al conștiinței. Ne simțim închiși în propria noastră artificialitate. Trecutul nostru este o urmă de prefăcătorie; viitorul nostru pare să nu ducă nicăieri. Simțim un impuls puternic de a face ceva în legătură cu starea noastră actuală, înainte de a fi prea târziu.

Acest impuls misterios se poate manifesta din esența unei persoane de orice rasă, sex sau vârstă. Este un impuls emoțional, o dorință care poate rămâne fără formă pentru mult timp. Pentru a acționa în conformitate cu acesta, trebuie să-i dăm formă, și o facem abordând întrebarea: „Ce vreau?” Deși avem trei corpuri diferite și, prin urmare, trei voințe diferite, suntem obișnuiți să punem această întrebare doar corpului sau personalității. Corpul dorește confort și fericire și își va exprima dorințele în consecință. Personalitatea dorește reasigurare și recunoaștere și va interpreta îmbunătățirea condiției noastre după propriile standarde. Ce dorește esența noastră? Ce ne atrage către această muncă? Putem să auzim vocea înăbușită care ne cheamă de sub stratul gros al personalității și să-i dăm formă? Acesta este primul pas al agriculturii interioare.