Exercițiul de numărare introdus în noiembrie a măsurat frecvența eforturilor noastre, ignorând durata. De fiecare dată când ne-am amintit de munca noastră, am „clicuit” pe contorul nostru, indiferent dacă efortul nostru a fost de scurtă durată sau de lungă durată. Vom lua în considerare această distincție pe măsură ce intrăm în decembrie, deoarece diferența dintre realizarea momentană a faptului că suntem adormiți și rămânerea treji este ca diferența dintre o scânteie și o flacără. Una este doar potențial, cealaltă este materializare. Obiectivele ambițioase care inspiră cultivarea internă nu pot fi atinse prin scântei de scurtă durată. Ele necesită eforturi durabile, susținute de la un moment la altul.

Principala provocare în susținerea efortului prelungit este natura necontrolată a funcțiilor noastre. Ele trăiesc într-o ceartă constantă între ele – chiar și în interiorul lor – generând impulsuri care ne distrag atenția și ne împiedică să fim consecvenți. Cum putem menține o linie constantă a efortului când mișcările noastre sunt agitate, gândurile noastre aleargă asociativ și incontrolabil, iar emoțiile noastre oscilează haotic, fără o cauză evidentă sau o legătură cu stimulii externi? De-a lungul anului, am reprezentat aceste impulsuri ca fiind recolta noastră: impulsurile fizice erau reprezentate de fân, gândurile de grâu, iar emoțiile de struguri. Am făcut o analogie între cultivarea acestor recolte și disciplinarea celor trei funcții ale noastre. Acum, la sfârșitul ciclului nostru, ca rezultatul recoltelor anului să fie așezate pe masa fermierului, implică o guvernare echilibrată și controlată a funcțiilor noastre. Fiecare și-a ocupat locul cuvenit, fără a-și depăși limitele. Nu se mai ceartă între ele, așa cum sunt obișnuite să facă prin natura lor, ci au devenit supuse voinței fermierului.

Cât de unificaţi am deveni dacă am putea să ne învingem apetitul corpului pentru confort, să ne stăpânim dorința de mișcare și să-l menținem în armonie cu cerințele prezentului? Cât de concentrați am deveni dacă am putea să ne restricționăm mintea și să ne ocupăm doar de ceea ce trebuie să gândim? Cât de puternici am deveni dacă am putea rezista auto-compătimirii, auto-deprecierii, frustrării – oricăror aspecte negative – și am aborda responsabilitățile noastre cu interes și entuziasm? O astfel de aliniere a funcțiilor noastre ar reprezenta adevărata Voință, una care își urmează cursul fără abateri până când își atinge scopul. Puține lucruri i-ar putea sta în cale.

Fiecare metodă prezentată pe parcursul anului a avut ca scop dezvoltarea acestei unități și concentrări. Este o abilitate care poate apărea doar printr-o muncă lentă și răbdătoare. Ea poate fi dusă mai departe prin eforturi mai durabile, chiar și pentru perioade scurte de timp. De exemplu, pot încerca să mențin sentimentul de „Eu sunt” separat de mișcările, gândurile și emoțiile mele timp de un minut. Un singur minut pare un efort modest, dar reprezintă un progres semnificativ față de o scânteie momentană, cu condiția ca practicantul să o încerce în mod corespunzător. O interpretare frecventă este că ar trebui să ne liniștim funcțiile – să stăm nemișcați timp de un minut și să ne împotrivim mișcării, gândirii sau sentimentelor – dar acest lucru nu ne va învăța autocontrolul. Trebuie să învățăm să ne observăm funcțiile pe măsură ce se manifestă și să introducem corecții subtile care să ne mențină auto-observarea. Numai în acest fel ne vom alinia funcțiile cu voința noastră, astfel încât acestea să poată servi unui scop mai înalt.

La momentul potrivit, un scop mai înalt va ieși la iveală din Esența noastră. Cu cât aceasta se maturizează mai mult prin cultivarea interioară, cu atât talentele și tendințele sale vor ieși la suprafață și, odată cu ele, un sentiment al scopului individual. Presiunile Personalității vor slăbi și vom dobândi un sentiment al ceea ce putem realiza cel mai bine, o înțelegere a talentului nostru ca instrument de slujire. Triumful final al Esenței asupra Personalității ne va conecta cu destinul nostru și va răspunde la întrebarea: „De ce sunt aici?”

Ospăţul este comun. Fermierul pune roadele muncii sale pe masă pentru ca şi alții să se împărtășească. Același lucru se aplică și cultivării interne: cea mai sănătoasă lucrarea a noastră se face atunci când este practicată în grup. Într-un astfel de cadru, fiecare practicant îşi aduce la masă observațiile și întrebările sale, realizându-se astfel un ospăţ bogat și divers. Auzim întrebări pe care nu ne-am fi gândit niciodată să le formulăm sau pe care nu am îndrăznit să le punem. Alții împărtășesc observații la care nu ne-am gândit niciodată, observații care ne ghidează propria muncă. Suntem martori la eforturi pe care nu am avut curajul să le întreprindem și facem eforturi în numele altora pe care nu le-am face niciodată pentru noi. Bucuria interacţionării cu practicanți de acelaşi fel, ne oferă energia emoțională atât de importantă pentru a începe un nou ciclu.